În spațiul public românesc, numele Laurei Codruța Kovesi are un efect aproape magic: stârnește polemici, agită spirite și, de câțiva ani, pare să fie folosit ca un fel de sperietoare pentru diverse tabere politice. Mai nou, reacția ei la acuzațiile lui Nicușor Dan privind abuzurile din perioada DNA nu face decât să alimenteze această tradiție. Faptele sunt simple: Kovesi a condus DNA într-o perioadă plină de scandaluri și de dosare răsunătoare, soldate atât cu condamnări, cât și cu achitări și acuzații privind metodele de anchetă. Recent, ea a respins public orice intenție de a intra în politică și a ironizat, subtil, felul în care propriul nume e aruncat în joc ca amenințare.
„Dânsul să spună dacă se teme sau nu se teme. Îi doresc să aibă un somn bun, că țara are nevoie de președinte în cea mai bună formă.”
Potrivit propriilor declarații, singura sa disponibilitate pentru România ar fi să-și pună experiența la dispoziție, dar nu într-o funcție politică. Totuși, se insistă pe ideea că posibila ei întoarcere ar fi o catastrofă sau, dimpotrivă, o salvare. Acest ping-pong mediatic nu face decât să dovedească o lipsă de substanță reală în dezbaterea despre justiție și reformă la noi.
Opinii, interpretări și ceea ce (nu) contează cu adevărat
Mitul „Kovesi – bau-bau politic”
Eu văd folosirea numelui Kovesi mai degrabă ca pe o scuză convenabilă pentru a evita discuțiile reale despre greșelile sau abuzurile sistemice. În loc să analizăm ce s-a întâmplat cu adevărat în dosarele cu achitări sau cum s-a ajuns la „spectacolul cătușelor”, ne complacem într-o retorică a vinovatului de serviciu. E o strategie veche: când nu ai soluții, arată cu degetul spre cineva suficient de notoriu încât să polarizeze publicul.
„Când vrei să sperii pe cineva e suficient să zici o aduc pe Kovesi. Și am văzut în ultimii 3-4 ani, la fiecare schimbare, dacă vreau să te sperii: Fii atent că o aduc pe Kovesi.”
Dincolo de ironia fină a răspunsurilor ei, rămâne o întrebare de fond: de ce persistă mitul Kovesi? Pentru mine, explicația ține de superficialitatea dezbaterii publice, dar și de refuzul politicienilor de a-și asuma erorile propriului sistem. Kovesi, cu bune și rele, e transformată astfel într-un simbol – uneori demonizat, alteori idealizat, dar rareori analizat cu adevărat. Iar asta spune mult despre lipsa de maturitate a clasei noastre politice și despre apetitul pentru răfuieli sterile în locul unor reforme reale.
