Noaptea în care Adrian Năstase a fost debarcat de la șefia PSD a rămas un reper al tranziției politice românești. Pe scurt: o seară tensionată, discuții în spatele ușilor închise, excluderea liderului și o schimbare bruscă de gardă. La două decenii distanță, Năstase rupe tăcerea și scoate la lumină un detaliu ținut ascuns până acum – telefonul primit de la Traian Băsescu, rivalul său direct, chiar în acele clipe-cheie. Faptele sunt clare: la celebrul Hotel Confort, colegii lui Năstase hotărau soarta conducerii fără el, în timp ce acesta aștepta la ușă. În acel moment, primește un apel neașteptat.
„Adriane, să știi că nu eu am făcut povestea asta.”
Replica, redată abia acum, spune multe despre atmosfera acelor ore. Băsescu, deja președinte, se delimitează de execuția politică, deși era la curent cu presiunile și cu linșajul mediatic la care era supus Năstase. Asta reiese și din propriile sale cuvinte:
„Interesele nu erau neapărat ale lui. Deși el pornise un alt atac care începuse încă din 2005 în legătură cu procesele respective…”
Jocuri interne și imaginea liderului sacrificat
Din perspectiva mea, semnificația reală a episodului nu stă doar în numele celor implicați, ci în modul în care se făceau și – aș zice – încă se fac jocurile la vârful PSD. Înlăturarea lui Năstase a servit, în primul rând, interesele interne ale partidului. Deși Băsescu a profitat de conjunctură și și-a urmărit, poate, propriul plan prin presiuni judiciare, decizia de excludere a venit din interior, nu ca urmare a unui ordin exterior. Ceea ce mă frapează este cât de puțin s-au schimbat, în esență, reflexele de putere în politica românească. Spectacolul eliminării liderului, deciziile luate în spatele ușilor închise, apelurile de „spălare pe mâini” – le regăsesc la fiecare criză de partid. Acest episod e, în opinia mea, o lecție de luciditate: marile răsturnări nu sunt mereu rezultatul unor conspirații externe, ci adesea consecința rivalităților și slăbiciunilor interne.
De ce contează acum această dezvăluire?
Pentru că ne amintește că, la vârf, mizele reale sunt adesea ascunse sub perdeaua de fum a crizelor publice. Povestea lui Năstase arată, încă o dată, că în politică nimeni nu e de neînlocuit, iar adevăratele jocuri se decid mult înainte ca publicul să vadă rezultatul. Eu privesc această reconstituire nu doar ca pe o curiozitate de arhivă, ci ca pe un avertisment: cât timp scena e populată de aceleași obiceiuri, istoria va continua să se repete, cu alte nume, dar cu aceleași mize ascunse.
